e-viata

După luni întregi de stat între patru pereţi, iată că vinerea care a trecut mi s-a ivit ocazia să dau o fugă pînă la ţară, la bunica din partea mamei. Se împlineau patru ani de la moartea bunicului meu, şi aşa cum se obişnuieşte peste tot, rudele se adună şi se face o masă la care sînt invitaţi şi oameni din sat, prieteni apropiaţi ai familiei. Deşi puteam rămîne acasă, mi se urîse de singurătate şi de aerul închis al oraşului, aşa că n-am pregetat o clipă în hotărîre şi cu două ore înainte de plecare eram gata îmbrăcat şi cu cîrjele la subsuoară.

Pe la amiază a apărut unchi-meo Mihai, cu maşina căruia urma să plecăm la ţară. Mihai era preferatul dintre toţi unchii mei, poate şi din cauza spiritului său mereu vesel, poate şi din cauza faptului că era cel mai tînăr dintre toţi şi cel pe care, cînd eram bebeluş, căzuse pacostea de-a avea grijă de mine. Pe-atunci avea în jur de 14-15 ani. El m-a învăţat şah, el mă bătea la fotbal (şi mă bătea aşa de bine, încît bufneam în plîns de necaz şi în loc să mai dau în minge îi dădeam numai la ţurloaie), iar cînd în 1989, exact înainte de Revoluţie, a plecat în armată şi i-au trimis hainele civile acasă (stăteam la bunici pe-atunci), am petrecut o zi întreagă plîngînd sub o masă, cu hainele lui în braţe.

Am stat cu el de vorbă vreo jumătate de oră, aşteptînd să apară şi mama, am rîs de una, de alta, l-am întrebat cum e viaţa de “mascat” (e şef de echipaj pe o maşină specială a Jandarmeriei).
- Cum să fie.. Mergem la intervenţii prin tot judeţul, unde poliţia nu are competenţă sau oameni suficienţi, mai ales prin sate, unde se păruie lumea mai des pe la hramuri, botezuri, discoteci, şi-n rest patrulăm. Acţiuni mai acătării? Vara nu prea sînt. Acum cîteva săptămîni l-am alergat pe unul vreo 40 de kilometri pe digul de la Olt, cînd era prohibiţia la pescuit. Era să dea peste mine cu maşina. Cînd l-am prins avea aproape o sut? de kile de peşte în portbagaj şi binoclul meu pe bancheta din spate, că i l-am aruncat în parbriz.
- Păi şi voi nu v-aţi luat dreptul din tot mormanul ăla de peşte? Să declaraţi mai puţin? Că aşa ştiu că fac mai toţi.
- E, crezi că e greu? Scriam în raport “în prezenţa adjunctului de şef de echipaj subofiţer cutare s-a ridicat cantitatea de 70 kg de peşte, care a fost aruncată înapoi în Olt, peştele fiind viu” şi terminam problema. Dar ne-am fi complicat. Avem şi noi distracţiile noastre. Mai ales cînd prindem cîte unul cu fapte grele. Îi bumbăcim ca la carte, fără urme. Mulţi scapă cu avocaţi buni sau din lipsă de probe, aşa că măcar nebumbăciţi să nu rămînă. E, ce să ne fie frică. Am cinci oameni în comandă, şi chiar la scandaluri între găşti mari nu avem probleme. Avem scuturi, căşti, aruncătoare de grenade, lansatoare.. Nu mă, de gaze lacrimogene .
Vesel, vesel unchi-meo, da-l văd în stare să se pună cu pulanul fără greţuri pe vreun golăneţ de cartier sau pe vreun rromales prins la furat de fier vechi. La Revoluţie a fost printre trupele care au curăţat Comitetul Central, trăgător de elită. A venit înapoi cu o gaură de la un 7,62 în mîna dreaptă şi cu o droaie de gloanţe de toate felurile şi calibrele, ca amintire, din care mi-am f?cut eu breloace. O vreme m-a bătut gîndul să desertizez şi unul din cartuşele de antiaeriană de pe TAB, dar nu încăpea în buzunar, şi nici la gît nu mergea pus, că m-ar fi cocoşat.

Într-un final a sunat mama, s-o pescuim din drum, şi iată-ne într-o Dacie din 1983, o adevărată “spaimă a şoselelor”, numai tablă şi rugină, printre cozonaci, prescuri, prăjituri şi alte preparate culinare. Mama, cel puţin, înota în ele, că stătea în spate. Eu scosesem din buzunar atuul piciorului rupt şi faptul că trebuia să stau lejer şi mă aşezasem ca belferul în faţă.
- Uşor mă băiete cu portiera, vrei să rămîi cu mînerul în mînă? Dana, să ai grijă să nu te sprijini în uşă, că te pierd pe drum. Aia ar mai lipsi, să te văd cu roatele-n sus în décor, zise unchi-meo de colo, cînd să plecăm. Mare minune nu era, la cît de hîrbuită arăta maşina. Trăgea curentul înăuntru ceva de speriat, fiind mai multe găuri în tăblăraie decît sînt într-o răzătoare, iar motorul duduia îngrozitor, făcîndu-mă să cred că Mihai îl schimbase pe cel original cu altul de la vreun tractor scos din uz. De suspensii ce să mai zic, inexistente, probabil că acum 20 de ani nu se inventaseră încă sau cel mult fuseseră scoase din proiectul maşinii s-o facă mai economică.

După ce-am ieşit din învălmăşeala oraşului şi ne-am aşternut la drum întins atmosfera s-a relaxat, căldura a dispărut sub presiunea aerului rece venit prin găurile maşinii, eu mi-am aprins o ţigară şi viaţa a prins o altă culoare. De data asta era verdele cîmpului, nu griul blocurilor. “Spaima şoselelor” prinsese viteză şi unchi-meo conducea concentrat ca la raliuri, făcînd slalom printre gropi cu îndemînarea dată de experienţă. Mai şi frîna uneori, atunci cînd nu avea loc de ocolit, şi-mi crea impresia că intră de tot în blocul motor, la cum apăsa pe pedală. Mie-mi era să nu ne trezim în vreun capăt de pod, tot ocolind la gropi, dar nici nu ştiai care rău era mai bun, să intre în şanţ sau să-şi rupă axul în vreo tranşee stradală. Nu m-am putut abţine să-l iau într-o doară peste picior, prea era concentrat acolo, călare pe volan.
- Merge, ă? Merge maşinuţa…
- Merge, dar e şi ea bătrînă.. Nu mai poate.
- Merge bine.. Cît are la oră? Patruzeci? Cinzeci? Dar parcă mergem cu spatele, că prea trec toţi pe lîngă noi…
- Fi-ţi-ar pielea să-ţi fie, poate te dau jos, să vii în cîrje.. Interesant cum mai toţi bărbaţii au o afecţiune aproape fizică pentru maşinile pe care le conduc. Nu contează, Dacie antediluviană sau marcă străină abia adusă de pe linia de asamblare , sînt privite la fel, cum priveşti o femeie frumoasă. La naiba, unii bărbaţi nici nu privesc la femei cum îşi privesc maşinile. Umblă şi-o vorbă printre împătimiţi: “Femeia şi maşina nu se dau niciodată. Femeia se dă singură, maşina e pe viaţă.”

O vreme discuţia a lîncezit. Mihai era prea prins cu şofatul, mama era obosită şi fără chef de taclale, aşa că eu am început să casc ochii pe geam. Sat după sat, răzoare, cîmpuri pline cît vedeai cu ochii de porumb sau floarea-soarelui, unde singura urmă omenească era cîte o linie stingheră de electricitate, sau cîte o fermă agăţată în depărtare de poala vreunei păduri. Drumul ăsta îl parcursesem în copilărie de sute de ori, mergînd spre bunici, aşa că-l ştiam pe de rost. Negreni, Jitaru, Tătuleşti, toate localităţile acelea erau bine întipărite în mintea mea, de parcă aş fi locuit în ele. Bine, pe vremea aceea, a copilăriei, mergeam cu bunicii sau cu vreunul din unchii mei într-un autobuz prăpădit, vechi de pe vremea rebeliunii legionare, plin de praf şi de variate miasme, prea puţin ademenitoare. Etern şofer pe acea rută era un individ mustăcios, ţîfnos, mic şi-ndesat. I se zicea Gică Ciorîcaru, după satul de baştină. Nenea Gică îşi cunoştea după nume toţi pasagerii şi nu de puţine ori am stat şi eu în faţă, de vorbă cu el. Mă ştia bine şi nu ştiu de unde aveam impresia că îi sînt simpatic, pentru că întotdeauna glumea cu mine, mă întreba de capitalele lumii şi la coborîre mă ciufulea de-mi mergeau fulgii.

Optaşi, Alunişu, Spineni… Nume de sate adînc săpate în amintiri şi-un traseu pe care l-aş parcurge şi acum cu ochii închişi, chiar şi după atîta vreme în care am rărit de tot vizitele la bunici. Din cîte vedeam, nimic nu se schimbase. Ici-colo ce mai apăruseră nişte căsoaie cît toate zilele, fără nici un gust construite din cine ştie ce materiale dubioase, în rest aceleaşi case bătrîneşti micuţe, cu prispă şi boltă de vie, acelaşi drum numai hîrtoape şi băligi de vacă, aceleaşi bătrîne zbîrcite la porţi şi aceiaşi oameni la cîmp sau prin grădini. Nimic schimbat, în esenţă. Poate un pic mai multă părăginire şi mai multe cîrciumi săteşti cu firme pretenţioase. Prin toate satele, lumea se uita după maşina noastră ca după o arătare din altă lume (abia mai tîrziu mi-am dat seama că unchi-meo avea număr de Bucureşti, şi aşa ceva era extrem de rar în părţile alea). Căldura era îngrozitoare (unchi-meo: “e topenie, frate”) şi unde te uitai vedeai numai bărbaţi arşi de soare, doar în bustul gol, şi femei cam la fel, în fuste şi bluze legate sub sîni. Fiind miezul zilei, mulţi stăteau la poart?, la umbra vreunui prun sau la bîrfă pe marginea şanţului. Nu ştiu cum se face, dar în faţa fiecărei gospodării era plin de pruni. Nici un alt copac, doar pruni. Toţi plini de roade, încît erau crengile susţinute cu crăcane, să nu se rupă sub greutatea fructelor. Am impresia că următoarea pe lista marilor tragedii ale oltenilor, după recolte foarte slabe la grîu şi porumb şi mai nou inundaţii, este o recoltă proastă la prune. Dar vorba unui amic ardelean, “la ce bun atîtea prune dacă rezultatul e tot zeama aia chioară de 20 de grade. Risipă, asta e.”

Că tot e vorba de tării, aproape de destinaţie, în timp ce maşina mai că-şi dădea ultima suflare pe panta de la Profa, ne trăzni pe toţi un damf de ţuică atît de puternic, încît unchi-meo frînă de urgenţă şi dădu fuga la portbagaj cu teama-n suflet să nu se fi vărsat vreuna din sticle. Era totul în regulă, şi deşi nu se ivea nici o casă prim-prejur, am ajuns la concluzia că vreun român chibzuit vărsase pe undeva pe-aproape boasca rezultată de la cîteva cazane de ţuică. Eram în plin sezon al ţuicilor, deşi bunică-mea nu se apucase încă, singură fiind.
- Ei, Paule, îţi sticlesc ochii, acum că ai dat de mirosul ţuicii, ă? Lasă că tu şi-aşa nu bei, că eşti cu piciorul.. zise Mihai odată urcat iar la volan.
- Păi ce-are piciorul cu ţuica?
- Mai ştii, ajungi naiba cu cîrjele în şanţ. Îţi sar piuliţele de la tijă tocmai pe linie.. şi-ncepu să rîdă cu subînţeles.
Ştiam eu unde bate.. În urmă cu cîţiva ani, cînd eram într-o minivacanţă la bunici, trăsesem o chermeză dintr-aceea cu strigături, pe Linie. Aşa-i zicea unei uliţe a satului. “Unde are cutare casă? Pe Linie”. Nu erau mai deloc tineri în Ciorîca, muream de urît, şi-n ziua aceea, coborînd din deal, din satul vecin, unde fusesem după pîine, mă întîlnisem cu o fată pe care-o ştiam de cîţiva ani, dar pe-atunci avea abia vreo 11-12 ani. Acum crescuse, se-mplinise, arăta, cam ca toate zvîrlugile de 16-17 ani, a femeie, şi m-a chemat în seara aia la ea la poartă, unde cică se întîlneau mai mulţi tineri de prin satele din jur cînd nu era discotecă la căminul cultural. Ascultau muzică, stăteau de poveşti, mai trăgeau şi la măsea, ca la ţară. Cînd am ajuns eu acolo ăia se luptau cu folos cu o sticlă de vişinată pe care au terminat-o repede. Erau vreo două fete plus trei inşi pe care-i ştiam şi eu de ici, de colo. Aveau oamenii un casetofon ce trăgea să moară la fiecare rotire a benzii, şi cum atmosfera se încălzise şi fata care mă invitase nu ştiu prin ce mişcări tectonice îşi găsise locul la mine în braţe, de frică să nu plece lumea, după ce s-a terminat vişinata am dat fuguţa acasă şi-am venit şi eu cu o sticlă de ţuică şi una de suc. Abia atunci a început nebunia, că fetele, neiniţiate în tării şi amăgite de sucul cu care stingeau trăscăul, s-au făcut lemn, ca la “Gambrinus”. Puştoaicei mele i s-a rupt filmul şi-a început să bocească şi să urle printre reprizele de vomitat, mie mi s-au dus visele de Don Juan şi pînă la urmă a ieşit mă-sa mare la poartă şi ne-a gonit pe la casele noastre. A doua zi dimineaţă m-a luat bunică-mea la trei: “ce-ai făcut, mă băiete azi-noapte? Ai îmbătat-o p-aia mică a lu` Piuliţă! Să nu te mai prind p-acolo, că ăla nu e neam de oameni de treabă!”. Aşa era porecla tatălui fetii, Piuliţă, că era şofer de autobuz. N-am mai văzut-o din noaptea aceea, dar de gura bunică-mii n-am scăpat prea curînd.

Am tăcut mîlc auzindu-l pe unchi-meo aducînd vorba de… piuliţe, că mama nu ştia istoria în toată splendoarea ei, şi oricum peste cîteva minute Mihai oprea maşina în faţa curţii bunicilor, la timp ca tăcerea aşternută să nu devină stînjenitoare. M-am repezit în curte, cu cea mai mare viteză permisă de cîrje, şi m-au întîmpinat bunică-mea şi mătuşa Monica, sora mamei şi a lui Mihai. Pe mamaie n-o mai văzusem de aproape un an, din vara trecută, şi-atunci tot într-o vizită fulger, iar pe mătuşa tot de-atunci, că-şi făcea concediul la ţară. Ne-am pus la taclale, la masă, am povestit a n-a oară istoria cu piciorul rupt, varianta scurtată de data asta, pentru că nu mai aveam răbdare să vizitez atît cît se putea din cîrje curtea şi cele două case, locurile copilăriei mele. La fel, nu se schimbase nimic. Bucătăria de vară mirosea a roşii şi a lapte cu mămălig?, casa bătrînească avea aceleaşi ştergare pe pereţi şi-o răcoare de vis în camere, casa nouă era la fel de plină de mileuri şi goblenuri ca întotdeauna. Parcă mă întorsesem în timp, şi dacă nu eram şchiop probabil aş fi luat-o la goană, chiuind desculţ prin curte. Şi ea arăta neschimbată, poate un pic îmbătrînită. Asta se vedea în garduri şi în iarba care începuse să crească din loc în loc. Pe timpuri nu era nici un smoc de verdeaţă, curtea era prea bătătorită de oameni şi animale. Acum, doar cu bunica acolo, nu mai era acelaşi lucru. Bătrînă, singură, beteagă de-un picior pe care mai mult îl tîra după ea, mamaie nu se mai descurca.. După atîţia ani de tras, necazurile şi munca îşi lăsaseră amprente adînc săpate pe chipul şi trupul ei. Mama de vreo doi ani o bătea la cap să lase gospodăria şi să se mute la noi la oraş, să stea cu familia în ultimii ani de viaţă, dar pesemne ori nu se putea dezobişnui de munca de zi cu zi, ba cu găinile, ba cu porcii, ba cu vacile şi cu grădina, ori era prea legată de curtea aceea. Acolo trăiseră şi munciseră părinţii ei, acolo îi trăise şi murise bărbatul, bunicul meu. Uneori e prea tîrziu pentru unii oameni să-şi schimbe ritmul de viaţă.

Dup? tura de rigoare prin curte, m-am tras la răcoare în casă, lăsîndu-i pe ceilalţi să facă pregătirile pentru pomană. Am dat drumul la televizor, însă ca întotdeauna TVR1 nu avea nimic interesant vinerea la ora două dup?-amiaz?. De fapt, stai, TVR1 nu are mai niciodată ceva interesant. Poate doar meciurile şi Teleenciclopedia. Într-un final răcoarea m-a tras la somn şi-am dormit neîntors pînă pe seară, cînd m-a trezit gălăgia de afară. Mihai fusese la socrii lui şi se întorsese cu văru-meu Alecu, un malac ca şi tată-so, spaima bucătăriilor şi aproape atingînd suta de kilograme, deşi nu era decît pe clasa a şasea. De-o vîrstă cu celălalt văr al meu, Dragoş, Alex era faţă de el un uriaş din poveştile lui Rabelais, la fel de mîncău ca şi Gargantua. Dragoş, la fel şi unchiul Viorel, mătuşa Cristina şi alţii, erau plecaţi ba în concediu cine ştie pe unde, ba lucrau, aşa că tot greul căzuse pe mama şi pe ceilalţi care ne aflam la ţară. Cum spuneam, gălăgia de-afară îl avea ca sursă pe Alecu, ce vocifera pe-o distanţă de patru octave cum că el vrea porumb copt înainte de masa de seară. I-au îndeplinit dorinţa, ştiind bine că nimic din lume nu i-ar strica pofta de mîncare.

Am ieşit şi eu din casă, că se răcorise afară şi era o plăcere să stau pe scări în lumina puţină a apusului de soare, mîncînd porumb copt şi simţind boarea nopţii din ce în ce mai mult în jur. Cum m-au văzut pe trepte, cum s-au repezit toţi la mine, să vadă de nu-mi trebuie ceva anume, dacă nu mi-e foame sau sete. Mă simţeam cam stingher cu toată familia roind în jurul meu, de parcă eram un bătrîn neputincios care nici la privată nu poate merge neînsoţit, dar n-aveam ce face. Şi pînă la urmă, dacă nu m-aş fi săturat să tot fiu bibilit în săptămînile de inactivitate ce-au urmat “accidentului” meu, era chiar plăcut să stau degeaba şi să nu fac nimic. Nu-s o persoană care-şi are universul în jurul canapelei, dar uneori e interesant să stai cu burta-n sus şi să te simţi centrul lumii, mai ales dacă nu eşti obişnuit. Masa de seară a fost la fel ca în urmă cu un an, doi, zece. Ne-am strîns toţi în bucătăria de vară, în jurul aceleiaşi mese joase cu trei picioare la care am mîncat încă dinainte să stau singur în picioare, pe care s-au pus la grămadă mîncărurile, ca fiecare să ia de unde şi ce-i place. Erau acolo brînză, roşii, un castron mare de teci cu usturoi, cartofi natur şi cîte şi mai cîte. Nici ţuica nu lipsea, obiceiul unui păhărel înainte, să dea poftă de mîncare, rămăsese neschimbat.
- Stai bine, mamă?
- Te doare piciorul? Te junghie?
- Nu, nu mă junghie, doar glezna mi-e cam ţeapănă şi mi-e frică să calc cum trebuie pe ea, că am şi uitat să merg normal.
Mă întrebau toţi cum îmi este, de parcă de la prînz pînă seara s-ar fi schimbat ceva. Unchi-meo Mihai n-a pierdut ocazia să-şi mai rîdă un pic de mine, şi cînd eu povesteam pe unde am tija şi pe unde se simt şuruburile, zice:
- Pff, păi acum să te fereşti de apă sărată.. Ce dacă ai voie să stai cu piciorul în apă, poate îţi ruginesc şuruburile-alea şi te-aud scîrţîind..
- Lasă-l, maică.. Suferă şi el… că ştiu cum e.
Mamaie păţise şi ea un accident în urmă cu vreo patru luni, se urcase pe nişte lemne să dea jos nişte pui de găină şi căzuse fix într-un genunchi care se făcuse ţăndări. Stătuse şi ea prin spitale, fusese şi ea operată, şi în cazul de faţă era vocea specialistului, ca să zic aşa.

În sfîrşit, masa s-a terminat, şi cum noaptea se lăsase ne-am tras fiecare prin camerele lui, că urma o zi grea, cu vizitatori şi multe de trebăluit. Să mai zic că am întîmpinat nişte probleme cînd m-am dus pînă devale, în spatele curţii la veceu, că trebuia să trec pe lîngă nişte mormane de bălegar moale, bun de îngrăşămînt, şi mi s-au înfipt cîrjele în el de era să vin de-a berbeleacul, însă m-am redresat la timp, totuşi nu suficient de repede să nu calc cu piciorul sănătos (eram desculţ) într-o tufă de urzici de la marginea potecii. Ce să-i faci, am îndurat stoic mîncărimea, iar de aolit nu m-am aolit decît odată ajuns în camera mea, unde ştiam că nu mă aude nimeni. Era camera adolescenţei mele, cînd în vacanţele din liceu veneam la ţară cu traista burduşită de cărţi, camera unde petreceam pînă mă prindeau zorile citind sau scriind diverse idei, ajutînd procesul gîndirii cu mormane întregi de prune răsturnate în pat, sau cu mere trandafir şi pîine goală, în timp ce-n urechi îmi răsunau “Acadeaua” sau “Underground”, emisiunile de noapte de la Radio 3 România Tineret. Ca şi atunci, m-am aruncat în pat cu un volum din “Peripeţiile bravului soldat Svejk” a lui Hasek şi cu nişte prune aduse de Alecu, prune pentru care trebuise să-i promit că o să joc cărţi cu el. Am jucat mai mult de-o groază şi l-am expediat de urgenţă la unchiul Mihai. Pe la doisprezece noaptea au început să mi se închidă ochii, aşa că am ieşit la o ţigară afară pe prispă, să simt răcoarea nopţii şi să-mi aduc aminte de vremurile adolescentine, cînd ieşeam tot aşa la o ţigară în spatele casei, săream gardul şi stăteam pe maidan, porţiunea aceea care mai rămînea nearată între gard şi tarlaua de porumb sau grîu. Stăteam în iarbă, căscam ochii la stele – care s-au văzut întotdeauna superb din locul acela – şi ştiam că mai aproape de Paradis nu voi fi niciodată.

De data asta nu am mai sărit nici un gard, deşi dacă nu m-ar fi luat somnul poate-poate aş fi ieşit măcar pe bancă la poartă, şi m-am oprit pe treptele casei, în beznă şi-n miros de regina-nopţii. Doamne, mirosul acela, era înnebunitor. Sfredelea creierii, laolaltă cu cîntecul greierilor. Era superb afară. Nu tu maşini, nu tu fierbinţeala asfaltului, nu tu ţînţari, nu tu băiatul ţiganilor de la parter care să facă gălăgie beat trunchi la unu noaptea în faţa blocului, doar o linişte mai sonoră decît ai fi putut crede că e posibil şi miros de pămînt reavăn, de fîn şi de vie dată în pîrg. Nu am revenit la realitate decît atunci cînd, în drumul spre camera mea, am trîntit un cap în pragul de sus al uşii de mi-am făcut o frumuşeţă de cucui cît un ou de raţă. Dar nu mă plîngeam, eram prea dus din lumea asta. Am adormit aproape instantaneu.

Cred că aerul de ţară este unul dintre cele mai bune remedii pentru insomniaci. După ce că dormisem aproape toată ziua din urmă, sîmbătă m-am trezit, de fapt m-a trezit Alecu, pe la vreo 10, numai bine ca să adorm iar pentru încă vreo oră. Pe la 11 a intrat mama în cameră să-mi spună că veneau oamenii la pomană şi să mă pregătesc şi eu să ies afară, măcar cît binecuvîntează preoţii masa. M-am rupt cu greu din aşternuturi, am ieşit afară, am dat ziua bună musafirilor, m-am apucat să spun iar păţania cu piciorul, versiunea ultrascurtă, şi-am intrat iarăşi în casă. Oricum, afară nu aveam ce face, pentru că nu puteam ajuta cu masa, iar obiceiul era ca ai casei să mănînce după ce termină invitaţii. “Invitaţi” e, poate, un termen pretenţios, pentru că la masă stăteau aceiaşi vecini şi oameni pe care-i ştiam din copilărie, mai îmbătrîniţi şi mai covîrşiţi de ani decît ultima oară, dar în definitiv cu aceleaşi firi şi acelaşi fel de-a fi. Erau acolo nea Ionel al lu` Coriianu (nimeni nu ştia de unde vine “Coreeanu”, era în orice caz porecla tatălui său, pe care-o moştenise laolaltă cu gospodăria), unul dintre prietenii din sat ai bunicului meu şi omul care în copilărie mă speria de moarte, cu mîna lui dreaptă fără degetul arătător şi cu mustaţa-i înfoiată acoperindu-i jumătate de faţă, nea Aurel, croitorul, cu ţaţa Lina, nevasta, apoi nea Mitroi din capul satului cu ţaţa Mitruţa (era un obicei răspîndit ca nevestele să preia numele feminizate ale soţilor; se întîmpla şi invers, că pe bunică-mea o chema Florica, de la Floarea, iar lui bunicu-meo i se zicea Florică, deşi îl chema Constantin), mai erau acolo tanti Dadina de pe Linie, Măria lu` Căleci, căreia lumea îi zicea Pîrţa cînd nu era de faţă, cu bărba-so Gigel, ţaţa Onţîca din deal şi mulţi alţii cărora nu le mai ştiu numele. Mai toţi bătrîni ca pămîntul şi împuţinaţi de moarte. Mă deprima prezenţa lor, îmi aduceau aminte de tataie, aşa că n-am stat printre ei o secundă mai mult decît era necesar şi-am tulit-o în cîrje înapoi la somn. După ce-au plecat am ieşit şi eu la masă, întinsă la umbră sub un dud care acoperea aproape jumătate de curte. Se ştie că somnul adînc provoacă foame, aşa că m-am luat cu Alecu la întrecere în golirea farfuriilor, dar pas de reuşeşte ceva în faţa lui Mafoame Alexandru. L-am lăsat să mă depăşească, luptîndu-se singur cu ciorba de perişoare, după ce l-am însoţit voiniceşte prin aperitiv, salate, varză călită cu cîrnaţi şi friptură cu piure. Nu mai ştiu care în ce ordine a fost. Am băut şi două păhărele de ţuică şi m-am moleşit instantaneu, aşa că m-am tras înapoi în dormitorul prezidenţial, la răcoare, lăsîndu-i pe-ai casei să dezbată în continuare la masă diferite probleme existenţiale şi urgente pentru bunul mers al lumii, cum ar fi cine s-a mai însurat dintre cunoscuţi, cum o mai duce X cu nevasta sau cînd să-şi ia concediu în toamnă să vină s-o ajute pe bunică-mea cu porumbul, grîul şi restul muncilor cîmpului.

Odată ajuns înapoi în pat m-am chinuit degeaba să reînnod povestea bravului soldat Svejk, aşa că am schimbat cartea cu un volum de nuvele de-ale lui Tolstoi, şi-am reuşit să duc la bun sfîrşit două dintre ele, “Diavolul” şi “Bancnota falsă”, dar se vede treaba că aerul proaspăt de ţară îşi făcea iar de lucru cu preţioasa mea persoană, că am adormit cu cartea în braţe şi nu m-am trezit decît spre seară cînd trebuia să plecăm înapoi spre Slatina. E drept, am mai avut timp de-o raită printre acareturi şi s-o urmăresc pe mamaie dînd de mîncare la găini, pe căprării, să nu se amestece puii de-o lună cu puicile de şase, sau găinile cu gîştele (“Ia! Piii, piiii, piiii! Du-te de-aici, că te iau cu jălăveaţa! Vă dau şi vouă, ho! Copii, copii, copii! Na, mîncaţi care vreaţi, care nu, nu..”), dar întreaga vizită parcă se comprimase la nivelul unei clipite, şi mi se părea că de fapt nu plecăm, ci abia am venit. Senzaţia asta a dispărut doar cînd unchiul Mihai a pornit maşinuţa. Plecam aproape pe întuneric, şi tot drumul spre casă am stat cu geamul deschis, încercînd să prind cît mai mult din aerul ăla de ţară care mă înnebunise cu o noapte înainte. Drumul de întoarcere nu a avut peripeţii ieşite din comun, doar în faţa cîrciumii din Poboru era să luăm cu noi la Slatina un bătrîn care abia s-a ferit clătinîndu-se de botul maşinii. În rest, aceleaşi sate în care nimic nu s-a schimbat, de data asta cu tineret foşgăind pe la porţi, că bătrînii se culcaseră odată cu găinile.

Nu sînt un sensibil sau un sentimental, dar odată ajuns acasă parcă-mi mai doream să nu fi plecat de la ţară, din locurile acelea pe care le ştiam atît de bine şi unde părea că timpul s-a oprit în loc. Ce dacă n-am 40 de posturi de televiziune, ce dacă n-am calculator, ce dacă nici cărţi necitite n-au mai rămas, ce dacă sînt în cîrje şi nu pot alerga pe dealuri, ce dacă nu-i nimeni de vîrsta mea cu care să schimb o bîrfă, în locul ăla am copilărit eu, şi pentru aerul şi liniştea de acolo aş fi dat orice.. Dar ce să-i faci, viaţa nu stă pe loc, şi priorităţile se schimbă… Acum stau şi ascult a zecea oară “Vara la ţară” a celor de la Colibri şi ca niciodată sînt convins de acea vorbă a poetului cum că “veşnicia s-a născut la sat”.